Tacerea se izbeste de trunchiuri, se-ncrucise,
se face departare, se face nisip.
Mi-am întors catre soare unicul chip,
umerii meu smulg din goana frunzise.
Campul taindu-l, pe doua potcoave
calul meu salta din lut, fumegind.
Ave, mã-ntorc catre tine, eu. Ave!
Soarele a izbucnit peste lume strigind.
Tobe de piatra bat, soarele creste,
taria cu acvile din fata lui
se prabuseste în trepte de aer, sticleste.
Tacerea se face vint albastrui,
pintenul umbrei mi-l creste
în coastele cimpului.
Soarele rupe orizontul în doua.
Taria isi naruie sfirsetele-i carcere.
Sulite-albastre, fãrã intoarcere,
privirile mi le-azvirl, pe-amindoua,
sã-l intimpine fericite si grave.
Calul meu salta pe doua potcoave.
Ave, maree-a luminilor, ave!
Soarele salta din lucruri, strigind
clatina muchiile surde si grave.
Sufletul meu il intimpina, ave!
Calul meu salta pe doua potcoave.
Coama mea blonda arde în vint.
O cãlãrire în zori -Nichita Stanescu
