O cãlãrire în zori

Tacerea se izbeste de trunchiuri, se-ncrucise,

se face departare, se face nisip.

Mi-am întors catre soare unicul chip,

umerii meu smulg din goana frunzise.

Campul taindu-l, pe doua potcoave

calul meu salta din lut, fumegind.

Ave, mã-ntorc catre tine, eu. Ave!

Soarele a izbucnit peste lume strigind.

Tobe de piatra bat, soarele creste,

taria cu acvile din fata lui

se prabuseste în trepte de aer, sticleste.

Tacerea se face vint albastrui,

pintenul umbrei mi-l creste

în coastele cimpului.

Soarele rupe orizontul în doua.

Taria isi naruie sfirsetele-i carcere.

Sulite-albastre, fãrã intoarcere,

privirile mi le-azvirl, pe-amindoua,

sã-l intimpine fericite si grave.

Calul meu salta pe doua potcoave.

Ave, maree-a luminilor, ave!

Soarele salta din lucruri, strigind

clatina muchiile surde si grave.

Sufletul meu il intimpina, ave!

Calul meu salta pe doua potcoave.

Coama mea blonda arde în vint.

O cãlãrire în zori -Nichita Stanescu

La poarta

Vaselica din Socoli

Sufera de sapte boli;

una-n suflet, trei in ea;

si-alte trei la bidinea,

c-a facut amor pe bani

cu lichele si golani.

Blestemat s-ai fie patul,

c-a bolnavit tot satul.

Mi-a zis Leana lu' Matei

c-a vazut-o-n calea ei

ieri, si ca era batuta --

ochii-n lapte de cucuta,

sinii revarsati pe pintec

de rusine, lung si trist --

c-a avut-o insusi Crist.

Ianuarie 1955

Nichita Stãnescu

Balada motanului

Motan m-as fi dorit sa fiu

cu coada-n sus, cu blana-n dungi,

cu gheare si mustete lungi,

c-un ochi verzui si-un ochi caprui.

La ora cind tiris-grapis

zapada noptii se aduna

eu, cocotat pe-acoperis,

sa urlu a pustiu la luna.

Si-atuncea, sapte gospodine

sa dea cu bolovani in mine

si sa ma-njure surd, de Domnul,

ca le-am stricat, urlind, tot somnul.

De sus, din virful saptaminii,

sa le rinjesc urlat, scirbos:

iubesc doar locul nu stapinii,

precum fac ciinii pentr-un os.

Si iarasi sapte gospodine

sa dea cu bolovani in mine,

iar eu sa urlu, urlu-ntruna

atit cit n-o apune luna.

Motan m-as fi dorit sa fiu

cu coada-n sus, cu blana-n dungi,

cu gheare si mustete lungi

c-un ochi verzui si-un ochi caprui.

Cind zorii ziua o deznoada

sa ma tot duc, sa ma tot duc

si tinicheaua prinsa-n coada

s-o zdranganesc pe strazi, nauc.

Jegos si obosit, apoi,

cu matele in liturghie,

sa ma adun, sa ma-ncovoi

prin albiturile-n fringhie.

Ca-n fata unui sobolan

spinarea sa mi-o fac colan

sa scuip, sa scuip si-n urma iar

hai-hui sa plec pe strazi, hoinar.

Pisicile de prin vecini

sa le gonesc pe la pricini,

sa-mi fete fiecare-un pui

c-un ochi verzui si-un ochi caprui.

Iar cind o fi uitat sa mor

la circiuma din mahala

sorbita-n calea pumnilor

posirca acra viu sa stea.

"Hei... viata, viata... iesi din cort

hai, pune-mi-te iar pe dant...

te uita... zace colo-n sant

motanul mort, motanul mort..."

11 August 1955

Nichita Stãnescu